Dobrogea, teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră situat în sud-estul României, este îndeobşte cunoscut ca fiind locul unde a fost semănată sămânţa Evangheliei încă din zorii creştinismului de către Sf. Apostol Andrei, iar Dunărea a fost "cristelniţa" neamului românesc. Despre Mănăstirea Cocoş, Întâistătătorul locului, Preasfinţitul Părinte Visarion, ne-a spus că această "vatră de adâncă trăire şi spiritualitate ortodoxă aflată pe plaiurile pline de sfinţenie şi de farmec ale Dobrogei de Nord, Mănăstirea Cocoş - întemeiată de călugărul ardelean Visarion - a cunoscut de-a lungul anilor o bogată şi variată viaţă duhovnicească, culturală şi misionară pusă în slujba lui Dumnezeu şi a semenilor. Zveltă şi impunătoare, sobră, dar măreaţă, aşezată la poalele codrului, mănăstirea este cu adevărat un loc binecuvântat, un izvor de pace lăuntrică şi de frumuseţi cereşti pe care le revarsă în sufletul celor care-i trec pragul cu credinţă şi cu dragoste"
Una dintre legendele întemeierii mănăstirii spune că cei trei monahi au avut noaptea un vis în care un cocoş le-a poruncit să ridice o mănăstire pe locul unde dormeau. O altă legendă aminteşte că, în aceste locuri pustii pe atunci, un cocoş sălbatic cânta pe vârful dealului stâncos din spatele bisericii. Acest deal se va numi mai târziu Dealul Cocoşului, iar aşezământul monahal - Mănăstirea Cocoş.
A treia legendă se referă la existenţa în acest loc a unei mai vechi biserici, cu un cocoş pe frontispiciu, "în amintirea cocoşului care a anunţat apostolului Petru întreita sa lepădare de întreita sa juruinţă făcută Mântuitorului Hristos". Stareţul mănăstirii de atunci i-a relatat lui M. D. Ionescu la vizitarea mănăstirii, în anul 1897, "că biserica veche, care acum nu mai există, ar fi fost fondată de câţi-va dintre cei 70 de apostoli ai lui Antipa, fugiţi din Constantinopol din cauza persecuţiilor, că această biserică avea deasupra un cocoş, în amintirea celui ce i-a anunţat Sfântului Petru lepădarea de Hristos, şi că de aici ar veni numele mănăstirii şi al satului acum dispărut."
Lăcaş al Sfinţilor Mucenici de la Niculiţel
În anul 1971, Bunul Dumnezeu a făcut ca zestrea spirituală a Mănăstirii Cocoş să devină de neegalat. În anul 1971 are loc o descoperire extraordinară pe o uliţă a satului Niculiţel. Descoperirea unei bazilici creştine, din primele secole, care avea în componenţă un martirion - criptă în care sălăşluiau de peste 17 veacuri moaştele unor martiri creştini. Pe peretele de sud al criptei stă scris: "Martirii lui Hristos: Zotic, Atal, Camasie, Filip; … aici şi acolo sângele martirilor…". Sfintele lor Moaşte se aflau într-un sicriaş de lemn, pe o lespede de piatră, iar dedesubtul lor, alţi doi martiri, necunoscuţi ca nume, ale căror moaşte se aflau acolo. Probabil au pătimit la Noviodunum - Isaccea, centru important roman din zonă; după nume par a fi greci, martirizaţi şi apoi îngropaţi în criptă, peste care s-a ridicat biserica creştină, de dimensiuni impresionante pentru acea vreme, poate chiar un complex monahal, mai târziu, deoarece vechea denumire a satului este "Mănăstireşti".
Stareţul mănăstirii, ierom. Visarion Scutaru, a declarat: "A fost o binecuvântare pentru Mănăstirea Cocoş, căci, la 17 ianuarie 1973, Sfintele Moaşte au fost transportate la mănăstire şi depuse sub un baldachin, devenind comoara de nepreţuit a mănăstirii, făcând să fie singura mănăstire de la noi cu moaştele întregi a patru sfinţi. În fiecare zi, părinţii slujitori slujesc la Sfântul Altar şi cântă Acatistul Sfinţilor Mucenici: "Veniţi toţi credincioşii să lăudăm pe Zotic, pe Atal, pe Camasie şi Filip, mucenicii lui Hristos, care au propovăduit adevărata credinţă şi au primit cununa cerească. Iar voi, fericiţilor, cei ce aveţi îndrăzneală către Dumnezeu, din toate nevoile, sloboziţi-ne pe noi, care strigăm: Bucuraţi-vă Sfinţilor Mucenici, rugători fierbinţi pentru sufletele noastre!…".
În fiecare an în zilele de 3 şi 4 iunie, credincioşi din toate colţurile ţării vin aici pentru a se ruga şi a lua parte la frumoasa procesiune cu Sfintele Moaşte de la Mănăstire de la Isaccea şi apoi la Martyrionul de la Niculiţel unde se săvârşeşte slujba privegherii, iar apoi, în ziua cinstirii Sfinţilor Martiri, Sfânta Liturghie arhierească oficiată de un sobor de arhierei, preoţi şi diaconi.
Ctitorie ardeleană pe pământ dobrogean
În anul 1883, trei călugări români, Ieromonahul Visarion împreună cu ucenicii săi Gherontie şi Isaia, intraţi în monahism la Mănăstirea Neamţ, vieţuitori pentru o vreme la Sf. Munte Athos, doresc să întemeieze o mănăstire pe pământul românesc dintre Dunăre şi Mare, pe atunci sub stăpânire otomană. Astfel, ei cumpără de la o musulmană o bucată de pământ şi construiesc un locaş de rugăciune din nuiele lipit cu pământ, specific zonei, pe locul unui vechi schit de sihaştri existent la anul 1679.
Ieromonahul Visarion era din Făgăraş şi făcuse ascultare ca tipograf la Mănăstirea Neamţ contribuind şi la tipărirea primei traduceri în limba română a "Descrierii Moldovei". Mica aşezare monastică de atunci a fost atestată documentar abia în anul 1841, când Imperiul Otoman o trece în evidenţă legală ca mănăstire.
Informatiile din acest articol le puteti gasi mai detaliat pe urmatorul site: ziarullumina.ro